Înfrângerea suferită marți de republicani nu era inevitabilă, susține Christopher Caldwell, autorul volumului „The Age of Entitlement: America Since the Sixties”, într-un articol de opinie publicat de New York Times. Cu un an în urmă, Donald Trump conducea o țară aflată în pace, cu o economie în creștere, și beneficia de o rată de aprobare apropiată de 50% la sfârșitul lunii octombrie 2025. Potrivit analizei lui Caldwell în New York Times, vanitatea, instabilitatea și nesăbuința au transformat o poziție câștigătoare într-un eșec electoral.
O poziție solidă irosită prin aroganță
Potrivit analizei lui Caldwell, la începutul celui de-al doilea mandat Trump reușise să reducă influența birocrației din „deep state”, care îi blocaseră politicile comerciale și de imigrație în primul mandat. Operase epurări la Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), pe care o suspecta că promovează agenda Partidului Democrat în străinătate, iar Departamentul de Justiție neutralizase activiștii pentru drepturi civile care se opuneau desființării politicilor de diversitate, echitate și incluziune. Reușise chiar să câștige teren în Silicon Valley, unde se vorbea despre o schimbare de atmosferă.
Unele dintre politicile sale rămâneau populare. Centrul pentru Progres American (Center for American Progress), care pledează pentru o imigrație legală mai amplă și pentru căi clare de obținere a cetățeniei, constata, într-un sondaj realizat în primăvara trecută, că securizarea riguroasă a frontierei rămâne politica în domeniul migrației cu cel mai larg sprijin în rândul alegătorilor. Trump câștigase, în mare măsură, și disputa purtată ani la rând cu „sistemul” privind efectele imigrației în masă asupra clasei muncitoare.
Cu toate acestea, potrivit lui Caldwell, Trump a ales aroganța în locul argumentelor raționale. În loc să lase politicile să-și producă efectele, și-a irosit energia umilindu-și adversarii. Autorul observă că Trump are o alergie la coerența logică și vorbește adesea printr-o înlănțuire de idei fără legătură între ele, posibil pentru că se consideră un maestru al negocierilor, domeniu în care a recunoaște o legătură între două fapte echivalează cu o concesie.
Un exemplu invocat de Caldwell: Trump și oficialii administrației au susținut în repetate rânduri că frauda cu asistența socială era larg răspândită în rândul somalezilor din Minnesota, oferind astfel o justificare ostentativă pentru acțiunile în forță ale ICE, în locul unui raționament sobru. Când ofițerii prost pregătiți au tratat operațiunea ca pe un exercițiu de intimidare, mai degrabă decât de rezolvare a problemelor, Trump a pierdut simpatia publicului. Același tipar s-a repetat în cazul atacurilor asupra corectitudinii politice: în loc să lase noile politici ale Departamentului de Justiție să se consolideze, a căutat să-și impună propriile reguli asupra discursului din campusurile universitare, irosind un avantaj inițial considerabil.
Politica externă și consecințele umilirii aliaților
Potrivit analizei lui Caldwell, mai multe dintre ideile lui Trump în politica externă erau, în sine, pertinente: Groenlanda reprezenta o zonă strategică vulnerabilă la influența unor puteri ostile; democrații greșeau acordând mai multă atenție Rusiei decât Chinei; contracararea influenței Chinei în emisfera occidentală era o prioritate strategică reală; iar autonomia industrială a SUA, obținută prin tarife vamale sau alte mijloace, era o necesitate. Însă, susține autorul, insistența de a-și umili interlocutorii a creat probleme acolo unde acestea nu existau.
Conservatorul canadian Pierre Poilievre părea să aibă șanse sigure la funcția de prim-ministru, până când Trump a început să vorbească despre anexarea Canadei ca al 51-lea stat american. Această retorică a asigurat, în opinia lui Caldwell, victoria electorală a lui Mark Carney, unul dintre cei mai hotărâți adversari ai SUA pe scena internațională. În același timp, insistența de a denigra Danemarca a dus la desfășurarea în Groenlanda a unor trupe NATO non-americane, culminând în septembrie cu un acord de securitate care nu oferă mai mult decât ceea ce Trump ar fi putut obține de la bun început printr-o simplă solicitare.
Cele două războaie cu Iranul, lovitura de grație
Cele mai grave două decizii ale lui Trump au fost, în opinia lui Caldwell, cele două războaie declanșate împotriva Iranului. Ratele de aprobare nu și-au mai revenit niciodată la nivelul din iunie 2025, după ce Trump s-a alăturat Israelului într-o campanie de bombardamente menită să elimine programul nuclear iranian. La câteva zile după aceea, Trump a anunțat o încetare a focului, iar pe 28 februarie a urmat Operațiunea „Epic Fury”.
Potrivit analizei publicate în New York Times, acest război a pătruns în fiecare ungher al administrației, discreditând-o în întregime și umilind Statele Unite atât pe plan militar, cât și diplomatic. A slăbit alianța dintre SUA și Israel și, implicit, Israelul însuși. Pe plan intern, a provocat o creștere bruscă a prețurilor la benzină și motorină, obligându-i pe susținătorii lui Trump să suporte cea mai grea parte a inflației. Circumscripțiile și statele care în 2024 îl susținuseră cu marje largi s-au îndepărtat de republicani, un fenomen resimțit la nivel național.
Autorul conchide că vanitatea l-a distrus pe Trump în al doilea mandat și că această lovitură pare mai gravă decât cea suferită la alegerile de la jumătatea mandatului din 2018, tocmai pentru că, de această dată, Trump a avut libertatea deplină de a-și lăsa vanitatea să se manifeste nestingherită.
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/vanitatea-i-a-venit-de-hac-lui-trump-cele-mai-proaste-idei-care-l-au-ingropat-politic
Sursa foto: Suzy Hazelwood / Pexels









