Când devii părinte, apare foarte repede o grijă nouă, aproape permanentă, undeva pe fundal. Te uiți la bebeluș: cum stă, cum se mișcă, cum plânge, cum adoarme, cum se liniștește la piept sau în brațe. Și, inevitabil, la un moment dat apare întrebarea aceea care nu îți dă pace: „Oare e în regulă cum se dezvoltă? Nu cumva ar trebui să îl vadă și cineva care se pricepe mai bine decât noi?”.
Nu ai cum să știi din instinct toate răspunsurile, oricât de mult ți-ai dori. Nimeni nu se naște cu manual pentru propriul copil. În același timp, corpul unui bebeluș îți dă o mulțime de semne, doar că sunt fine, nu strigă după ajutor, trebuie mai degrabă „citite”. De foarte multe ori, abia cineva obișnuit să le urmărească le pune cap la cap. Aici intră în scenă kinetoterapeutul pediatric.
Ce face, de fapt, un kinetoterapeut pentru un bebeluș
Mulți părinți se gândesc la kinetoterapie ca la „gimnastică pentru când e ceva grav”. E o imagine rămasă din spitale și recuperări grele la adulți. Pentru bebeluși, miza e un pic alta: evaluare, prevenție, încurajarea unei dezvoltări armonioase. Kinetoterapeutul nu este doar „cel care lucrează la sală cu copilul”, ci omul care știe să citească felul în care copilul își folosește corpul, pozițiile în care stă, reacțiile la gravitație și la atingere.
La o evaluare serioasă, specialistul se uită la lucruri care, la început, ți se par mărunte: cum doarme copilul, cum este ținut în brațe, cum este schimbat, cum se mișcă atunci când îl așezi pe spate sau pe burtă, cum răspunde la lumină, la sunete, la mișcare. Verifică tonusul muscular, dacă pare prea moale sau, dimpotrivă, foarte încordat, observă mișcările spontane, reflexele, modul în care bebelușul își organizează corpul în pozițiile de bază: pe spate, pe burtă, în brațele părintelui, în șezut, la ridicarea în picioare.
Nu este o „testare” în care copilul trebuie să performeze, nimeni nu îl pune să facă ceva spectaculos. E mai curând o întâlnire de cunoaștere. Bebelușul este atins blând, i se schimbă poziția, este invitat să se întindă după jucării, este ajutat să descopere feluri noi de a se mișca. Iar părinții pleacă de obicei nu doar cu un verdict, ci cu explicații, cu idei de jocuri, cu poziționări mai potrivite și cu mici rutine pe care le pot folosi acasă fără să transforme casa în sală de sport.
Cum arată, în linii mari, dezvoltarea motorie în primul an de viață
Ca să simți când ceva pare în neregulă, ajută să ai în minte o hartă foarte generală a dezvoltării motorii. Nu ca să bifezi lună cu lună, ci mai degrabă ca să îți faci o idee despre ritm.
În primele săptămâni, mișcările sunt mai ales reflexe și haotice. Bebe pare că „se zvârcolește” fără o direcție clară. Își mișcă brațele și picioarele necoordonat, își schimbă grimasele feței, deschide și închide pumnii. Nu își stăpânește capul, acesta cade ușor pe spate dacă nu este susținut cu palma sau cu antebrațul.
Pe la două, trei luni, ar trebui să înceapă să își țină capul ceva mai bine când este ridicat în brațe, să urmărească fața părintelui, să zâmbească social și, treptat, să petreacă mai mult timp treaz, interesat de ce se întâmplă în jur. Pe burtă, ridică pentru câteva secunde capul și pieptul, de parcă ar vrea să vadă lumea de jos în sus.
În jur de patru luni, descoperă că are mâini și că le poate aduce spre mijlocul corpului, la guriță, la jucărie. Pe burtă, sprijinul pe coate devine mai stabil, iar din poziția pe spate începe să se rotească într-o parte, uneori chiar complet pe burtă.
Pe la cinci, șase luni, mulți bebeluși stau destul de bine în șezut cu sprijin și reușesc să se rostogolească de mai multe ori la rând. Își coordonează mai bine privirea cu mâna, apucă obiecte, le mută dintr-o mână în alta, le duc la gură, le scapă și le caută din nou.
Între șapte și nouă luni, copilul începe, de regulă, să stea în șezut fără sprijin, să se întoarcă din șezut pe burtă, să se târască sau să meargă de-a bușilea. Unii sunt „exploratori” care se mișcă mult prin casă, alții sunt mai liniștiți și par mai interesați de obiectele din jur, dar, chiar și așa, ar trebui să existe o dorință de deplasare, un fel de inițiativă.
Între nouă și doisprezece luni apar ridicările la marginea patului sau a canapelei, mersul lateral sprijinit, pașii cu ajutorul adultului. Unii copii merg singuri înainte de vârsta de un an, alții abia spre finalul acestei perioade încep să își facă curaj. Diferențele sunt mari de la un copil la altul, iar asta e normal.
Important este ca, per total, să vezi o evoluție: ceea ce ieri era imposibil sau foarte greu, peste câteva săptămâni devine mai sigur, repetitiv, iar apoi este înlocuit de o etapă mai complexă.
Semne care ar putea să te trimită la o evaluare
Nu există un singur semn magic care să spună clar că „bebelușul are nevoie de kinetoterapie”. De obicei, vorbim despre un ansamblu de mici indicii: cum stă, cum se mișcă, cum plânge, cum reacționează la poziții noi. Uneori te liniștesc, alteori îți ridică întrebări. Le luăm, pe scurt, pe rând.
Bebelușul pare prea moale sau, dimpotrivă, foarte încordat
Unii părinți spun, cu o ușoară teamă, că bebelușul lor „curge prin brațe”. Îl ridici și ai senzația că nu își ține deloc musculatura. Capul atârnă mult timp, trunchiul pare greu de susținut, picioarele nu împing deloc în palmă atunci când atingi tălpile. Când îl pui pe burtă, abia reușește să ridice capul pentru câteva clipe, iar apoi îl lasă jos, obosit și iritat.
Aceasta este ceea ce, în limbaj medical, se numește hipotonie. Nu înseamnă automat o boală gravă, dar este un motiv clar pentru o evaluare. Tonusul prea scăzut poate să influențeze toate achizițiile: rostogolit, stat în șezut, târât, mers. Cu ajutorul kinetoterapiei, mușchii pot fi stimulați corect, într-un ritm blând, iar bebelușul învață treptat să își folosească mai bine corpul.
La polul opus, există copii care par tot timpul încordați. Când îi ridici, se arcuiesc pe spate, își înfig călcâiele, de parcă s-ar împinge cu toată forța. Pumnii sunt adesea strânși, mișcările par sacadate, nu fluide. Pe burtă, nu se relaxează, ci se întind rigizi, cu capul mult pe spate, ca și cum s-ar lupta cu poziția. Uneori plâng de îndată ce sunt puși jos, de parcă și simpla schimbare de poziție îi deranjează.
Un tonus prea crescut poate ascunde o suferință la nivelul sistemului nervos sau poate fi doar expresia unei adaptări mai dificile la viața extrauterină. Kinetoterapeutul este cel care poate să facă diferența între o variație de normal și un semn de alarmă și să propună un plan de lucru adaptat copilului tău.
Asimetrii vizibile ale capului sau corpului
Poate ai observat că bebelușul își întoarce aproape mereu capul într-o singură parte, doarme doar cu fața spre aceeași margine a patului, iar când încerci să îl întorci în sens opus protestează sau revine imediat în poziția preferată. După câteva săptămâni sau luni, pe partea pe care stă mai des, capul pare ușor turtit, iar cealaltă parte este mai bombată.
Este o situație frecventă. Uneori este doar o preferință de poziție, alteori se vorbește despre torticolis muscular sau despre o plagiocefalie incipientă. Tot ce înseamnă asimetrie clară, vizibilă cu ochiul liber, merită măcar o discuție cu pediatrul și, foarte des, o evaluare la un kinetoterapeut cu experiență în lucrul cu sugari.
La fel, dacă observi că folosește mai mult o mână decât cealaltă în mod constant înainte de doi ani, că se rostogolește mereu pe aceeași parte sau că un picior pare mai activ decât celălalt, e bine să nu aștepți „să treacă de la sine”. Multe dintre aceste asimetrii se pot corecta foarte ușor în primele luni, când creierul este extrem de plastic, iar obiceiurile nu sunt încă fixate.
Bebelușul nu tolerează deloc poziția pe burtă
Poziția pe burtă este una dintre cele mai importante „exerciții” naturale din primul an de viață. Cu fiecare minut petrecut așa, copilul învață să lucreze cu gravitația, să își ridice capul, să își folosească brațele ca sprijin, să își apropie mâinile de linia mediană, să se pregătească pentru rostogolit, târât, mers de-a bușilea.
Este normal ca, la început, să protesteze puțin, să se enerveze după câteva secunde. Asta o vedem cu toții. Dar, dacă la 3–4 luni orice încercare de a-l pune pe burtă duce la plâns intens, înțepenire, arcuire pe spate, dacă nu reușește deloc să își sprijine coatele sub umeri și să își ridice măcar puțin capul, e momentul să cauți o evaluare.
Uneori problema nu este neapărat la copil, ci la felul în care a fost obișnuit. Bebelușii care petrec mult timp doar pe spate, în scoică, balansoar, cărucior, nu au ocazia să își exerseze postura pe burtă și, firește, plâng când li se cere ceva ce corpul nu știe încă să facă. Alteori, însă, există un tonus modificat sau o asimetrie care face poziția foarte dificilă. Kinetoterapeutul poate să îți arate cum să „îmblânzești” burtica: puțin, des, cu sprijin, cu jucării așezate inteligent, cu pauze și cu multă răbdare.
Întârzieri persistente în achizițiile motorii
Fiecare copil are ritmul lui, nu e doar o vorbă de alinat părinți îngrijorați. Totuși, sunt câteva borne de vârstă care, dacă sunt depășite cu mult, ridică semne de întrebare.
De exemplu, dacă la trei luni bebelușul încă nu își controlează aproape deloc capul, nici măcar atunci când îl ții pe umăr, și pare mereu „căzut” pe spate. Sau dacă la șase luni nu se rostogolește deloc și nu duce mâinile spre mijlocul corpului, de parcă trunchiul ar fi „legat”.
La opt, nouă luni, un copil sănătos ar trebui, în general, să stea în șezut cu un minim sprijin sau chiar fără. Unii abia descoperă târâtul, alții merg deja în viteză de-a bușilea, dar lipsa completă a oricărei forme de deplasare activă merită măcar discutată cu un specialist.
În jurul vârstei de un an, nu toți copiii merg singuri, și asta este perfect în regulă. Dar e important să se deplaseze cumva: de-a bușilea, în picioare pe lângă mobilă, împingând o jucărie de tip premergător simplu, ținându-se de mâna adultului. Un copil care la 12 luni stă mai mult pe loc, se ridică foarte rar și pare să evite orice efort de mișcare are nevoie, cel puțin, de o evaluare atentă.
Nu e vorba să intri în panică atunci când un copil nu se încadrează în media din cărți, ci să observi când diferențele sunt mari, constante și nu par să se reducă odată cu trecerea lunilor.
Plâns intens la schimbarea poziției sau la atingeri obișnuite
Mai există o categorie de semne, uneori ignorate, puse pe seama „firii sensibile” a copilului. De exemplu, un bebeluș care plânge aproape de fiecare dată când îl schimbi de scutec, când îl îmbraci, când îl ridici în brațe sau îl așezi în scoică. Sau un copil care pare foarte deranjat atunci când îl atingi pe spate, pe ceafă, pe picioare.
Desigur, poate fi și o perioadă mai agitată, de oboseală sau de colici. Dacă însă reacțiile acestea sunt prezente aproape la fiecare manevră, lună după lună, și mai ales dacă se asociază și cu alte semne, cum ar fi tonus modificat, refuz de burtă, asimetrii, devine înțelept să ceri o opinie de specialitate.
Când istoricul de la naștere crește riscul de probleme motorii
Sunt și situații în care medicii recomandă de la început evaluări la kinetoterapeut, chiar dacă, la prima vedere, bebelușul „se mișcă bine”. Este vorba, de exemplu, despre copiii născuți prematur, cei cu greutate foarte mică la naștere, bebelușii care au avut nevoie de resuscitare, de ventilație sau de internare mai lungă în terapie intensivă.
La fel, se recomandă o monitorizare mai atentă pentru copiii din sarcini gemelare, pentru cei cu suferințe neurologice cunoscute sau cu malformații ortopedice depistate la naștere. Chiar dacă totul pare acum în regulă, e mai înțelept să fii cu un pas înainte decât să cauți să recuperezi ceva instalat de ani de zile.
De ce uneori merită să mergi la kinetoterapeut chiar dacă „nu vezi nimic grav”
Unii părinți ajung la kinetoterapeut după luni întregi de frământări, când deja lucrurile sunt evidente. Alții aleg să facă o evaluare pur și simplu pentru liniștea lor, în primul an de viață, chiar dacă nu au observat nimic clar îngrijorător.
Aproape întotdeauna, această vizită preventivă se dovedește utilă. Primești confirmarea că bebelușul se dezvoltă bine sau, dacă apar mici diferențe, le poți corecta din timp. În plus, înveți cum să îl porți în brațe astfel încât coloana și șoldurile să fie protejate, cum să îl așezi în pat și în scaunul de mașină, cât timp să petreacă în scoică și cum să îl ajuți să accepte și să îndrăgească poziția pe burtă.
În primele luni, chiar și o singură ședință de evaluare și explicații poate schimba felul în care te porți cu copilul. E, în același timp, un cadou pentru tine, ca părinte, pentru că îți dă sentimentul că nu ești singur în povestea asta care uneori pare copleșitoare.
Cum decurge, concret, o evaluare la kinetoterapeut
Imaginarea primei vizite este, de multe ori, mai stresantă decât vizita în sine. Mulți părinți își fac griji că bebelușul „nu va sta”, că „o să plângă și se va supăra terapeutul”. În realitate, un specialist bun știe foarte bine că bebelușii plâng, se foiesc, se opun, adorm fix când nu te aștepți.
De obicei, prima parte a întâlnirii este o discuție despre sarcină, naștere, primele luni de viață, bolile intercurente, felul în care mănâncă și doarme copilul, ce te îngrijorează pe tine. Apoi urmează observația directă. Copilul este pus pe spate, pe burtă, în brațele părintelui, uneori și în șezut, dacă vârsta permite. Kinetoterapeutul urmărește aliniamentul corpului, tonusul, modul în care se mișcă spontan, cum răspunde la diverse provocări blânde.
Pe parcurs, ți se explică ce vede: „acum își folosește mai mult partea stângă”, „aici își ține capul cam mult pe spate”, „aici reacționează foarte bine, se ridică frumos pe coate”. Nu este o judecată, ci o traducere a limbajului corporal al copilului.
La final, se construiește un plan. Uneori constă doar în recomandări de poziționare și joacă. Alteori, în câteva ședințe de lucru pentru corectarea unei asimetrii, a unui tonus modificat sau pentru stimularea unei achiziții motorii care întârzie. Important este că pleci acasă cu lucruri concrete pe care le poți face, nu cu o listă de îngrijorări.
Rolul tău ca părinte în tot acest proces
Indiferent ce îți va spune kinetoterapeutul, ceva rămâne mereu valabil: tu ești persoana principală din viața copilului. Nu exercițiile făcute o dată pe săptămână rezolvă totul, ci felul în care, zi de zi, în gesturile mici, repeți și susții ceea ce a fost lucrat acolo.
De aceea, nu e suficient să „lași copilul la ședință” și să revii după o oră. Ideal este să participi, să vezi cum este ținut, cum este întors, cum sunt ghidate mișcările. Să pui întrebări, să încerci și tu sub supraveghere, să repeți acasă, în ritmul vostru. Nu e nevoie să fii perfect, ajută doar să fii prezent.
La fel de important este să nu transformi casa într-un mic cabinet. Bebelușul are nevoie să se joace, să fie iubit, mângâiat, ținut în brațe, nu doar „antrenat”. Exercițiile se pot integra firesc în momentele obișnuite ale zilei: la schimbat, la joacă pe covor, înainte de baie, în timp ce cântați sau vă amuzați împreună.
Când este mai bine să asculți instinctul decât liniștirile din jur
Aproape fiecare părinte a auzit, la un moment dat, replica „lasă, că toți copiii se dezvoltă în ritmul lor” sau „și al meu a mers abia la doi ani, nu are nimic”. De multe ori, sunt spuse cu intenția sinceră de a te liniști. Problema este că nimeni, în afară de tine, nu petrece atâta timp cu copilul și nu vede toate nuanțele comportamentului lui.
Dacă ai senzația persistentă că ceva nu este în regulă, că bebelușul tău este mult mai puțin activ decât alții, că se lovește mereu de aceleași dificultăți, că plânge exagerat în anumite poziții, merită să îți iei în serios instinctul. O evaluare nu obligă pe nimeni la nimic. Nu înseamnă că „ai declarat copilul bolnav”, ci doar că ai cerut o părere informată.
Mai mult, dacă nu se găsește nimic îngrijorător, vei câștiga o liniște care nu se poate cumpăra. Iar părinții de copii mici au mare nevoie de genul acesta de liniște, pentru că nopțile nedormite și întrebările fără răspuns apasă greu în timp.
Unde poți merge și cum alegi specialistul potrivit
În ultimii ani au apărut tot mai multe cabinete și centre specializate în dezvoltarea copilului, unde lucrează laolaltă medici pediatri, terapeuți ocupaționali, psihologi și kinetoterapeuți. Nu este nevoie să le cunoști pe toate. Contează să găsești un loc în care simți că ești ascultat, în care ți se vorbește pe limba ta și în care copilul este tratat cu blândețe.
Poți întreba medicul pediatru dacă are recomandări, poți întreba alți părinți, poți căuta online și să vezi cum arată spațiul, cum vorbesc oamenii de acolo despre copii.
De exemplu, există clinici de recuperare pediatrică precum https://www.iuvokids.ro, unde accentul este pus pe intervenție timpurie, pe lucru în echipă și pe implicarea reală a familiei.
Un criteriu bun atunci când alegi este felul în care te simți după prima discuție: ai plecat mai clar, mai liniștit, cu explicații pe care le-ai înțeles și cu pași concreți de urmat sau, dimpotrivă, te-ai simțit judecat, vinovat, neluat în seamă. Dacă e varianta a doua, ai tot dreptul să cauți alt specialist, care să rezoneze mai bine cu tine.
Mesajul din spatele tuturor acestor semne
Dacă ar fi să strângem totul într-o singură idee, ar suna cam așa: nu este treaba ta, ca părinte, să pui diagnostice, dar este responsabilitatea ta să observi, să pui întrebări și să cauți ajutor atunci când ceva te neliniștește.
Bebelușul nu îți poate spune în cuvinte că îl doare spatele, că îl obosește poziția pe burtă sau că nu știe cum să își folosească mâinile. Îți arată însă prin felul în care stă, prin reacțiile la atingere, prin ritmul în care își câștigă abilitățile. Iar tu, chiar dacă nu ești specialist, poți să înveți să citești aceste semne și, atunci când simți că e prea mult pentru tine, să le duci mai departe la cineva care le înțelege în profunzime.
O evaluare la un kinetoterapeut nu îți promite un copil „perfect”. Îți oferă, în schimb, un drum mai clar: ce funcționează bine, ce are nevoie de susținere, ce poți face tu acasă.
Este, până la urmă, un parteneriat între corpul mic al copilului, ochiul antrenat al specialistului și intuiția ta de părinte. Iar când aceste trei elemente lucrează împreună, șansele unei dezvoltări armonioase cresc considerabil și, mai ales, tu te simți mai puțin singur în toată aventura asta numită „a crește un copil”.
