Mi-am făcut prima listă de acțiuni pe o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică. Aveam vreo douăzeci de nume acolo, alese fiindcă auzisem de ele la știri sau fiindcă îmi plăcea logoul, ceea ce astăzi mi se pare aproape amuzant. În trei săptămâni nu mai știam ce urmăresc și de ce, iar foaia aia a ajuns semn de carte.
Abia mai târziu am înțeles că problema nu era lista, ci lipsa unui criteriu. Un nume ajunge pe listă dintr-un motiv scris undeva, altfel rămâne doar zgomot. Cadrul de analiză promovat de Xcelerate Trade pornește exact de aici, de la ideea că selecția se face cu filtre, nu cu impresii. Filtrele sunt șapte și se aplică mereu în aceeași ordine, de la înțelegerea afacerii până la cele douăzeci de sesiuni de observație notată dinaintea primei poziții.
Îți spun de la început că nimic din ce urmează nu e recomandare de investiție. E un mod de lucru, un fel de a pune ordine în haos, iar deciziile rămân ale tale. Eu îți dau structura, tu o umpli cu numele care ți se potrivesc.
Ce înseamnă, de fapt, un cadru de analiză
Un cadru de analiză e o secvență de întrebări pe care ți le pui în aceeași ordine, de fiecare dată. Sună banal, dar tocmai repetiția e cea care transformă o părere într-un proces verificabil. Dacă întrebările sunt aceleași pentru zece companii, comparația dintre ele devine posibilă.
Fără o astfel de secvență, ajungi să compari o firmă pe baza raportului trimestrial, alta pe baza unui grafic de cinci minute și a treia pe baza a ce a spus cineva pe internet. Trei metode diferite pentru trei decizii care apoi stau în același portofoliu. Nu iese bine, ți-o spun din experiență.
Ce mi-a plăcut la modul în care structurează lucrurile Xcelerate.Trade e că filtrul tehnic vine înaintea celui narativ. Adică întâi verifici dacă instrumentul se poate tranzacționa decent, abia apoi te îndrăgostești de poveste. În sens invers, povestea îți anulează judecata înainte să apuci să faci calculele.
Și mai e ceva. Un cadru bun îți spune și când să nu faci nimic, nu doar când să acționezi. Cele mai bune decizii ale mele din primul an au fost, sincer, cele pe care nu le-am luat.
Filtrul zero, adică să înțelegi ce vinde compania
Peter Lynch, omul care a condus fondul Magellan de la Fidelity între 1977 și 1990, spunea că un investitor obișnuit ar trebui să pornească de la ce vede în jurul lui. Nu era o glumă și nici o simplificare pentru începători. Ideea de fond e că nu poți evalua ceva ce nu înțelegi, oricâte rapoarte ai citi.
Testul pe care îl folosesc și acum e simplu. Explic afacerea în trei fraze, cu voce tare, ca și cum aș vorbi cu cineva care habar n-are de bursă. Dacă mă bâlbâi, dacă am nevoie de termeni împrumutați dintr-un comunicat de presă, compania iese de pe listă.
Nu e o măsură a inteligenței, ci a clarității informației disponibile. Sunt afaceri complicate de-a binelea, cum sunt băncile mari sau firmele de asigurări, unde bilanțul spune o poveste pe care nici analiștii profesioniști nu o citesc la fel. Poți ajunge acolo, dar nu în luna a doua.
Cum verifici că înțelegi cu adevărat afacerea
Întreabă-te de unde vin banii. Nu produsul care apare în reclame, ci linia care aduce cea mai mare parte din venituri, fiindcă adesea sunt lucruri diferite. O firmă cunoscută pentru telefoane poate face jumătate din profit din servicii, iar asta schimbă complet ce anume trebuie să urmărești.
Apoi întreabă-te cine plătește, fiindcă un consumator final se comportă cu totul altfel decât o companie sau decât o instituție a statului. Fiecare tip de client reacționează diferit la dobânzi, la inflație sau la un an prost, iar de aici pornesc majoritatea surprizelor.
A treia întrebare, cea pe care o sar mulți, e ce se întâmplă dacă produsul dispare mâine. Dacă apare un înlocuitor și clientul se mută în cinci minute, afacerea e fragilă. Dacă mutarea îl costă timp, bani și nervi, discuția arată complet diferit. Răspunsul îți spune dacă afacerea are un zid în jurul ei sau doar un gard.
Lichiditatea, bariera pe care nu o poți negocia
Aici devine tehnic, dar rămâne simplu. O acțiune lichidă e una unde se tranzacționează suficiente titluri zilnic încât ordinul tău să nu miște prețul și să se execute aproape de unde te aștepți. O acțiune ilichidă îți poate strica un plan bun printr-o execuție proastă.
Mă uit la volumul mediu pe treizeci de zile, nu la volumul de ieri. Volumul de o singură zi poate fi umflat de o știre, de o includere în indice, de orice. Media pe o lună îmi arată comportamentul obișnuit, care e ceea ce mă interesează.
Al doilea element e float-ul, adică numărul de acțiuni disponibile efectiv la tranzacționare, după ce scazi pachetele blocate ale fondatorilor sau ale statului. Un float mic înseamnă mișcări bruște și spreaduri largi, mai ales în afara orelor de vârf. Pentru o primă listă, float-ul mic e mai mult problemă decât oportunitate.
Spreadul procentual, costul pe care nu îl vezi în comision
Spreadul e diferența dintre prețul la care poți cumpăra imediat și cel la care poți vinde imediat. Pare mărunt, doi sau trei cenți, până când îl raportezi la prețul acțiunii și la mărimea ordinului. Un spread de trei cenți la o acțiune de trei dolari e un procent întreg, plătit la intrare și încă unul la ieșire.
Comisionul îl vezi pe extras și te enervează. Spreadul nu apare nicăieri, se scurge din rezultat fără să lase urmă. Din motivul ăsta îl calculez înainte, nu după.
Un detaliu practic pe care l-am învățat pe pielea mea. Spreadul se lărgește la deschiderea sesiunii, în primele minute, și în jurul raportărilor financiare. Dacă intri exact atunci, plătești de câteva ori mai mult decât ai plăti peste douăzeci de minute, pentru absolut aceeași poziție.
Volatilitatea măsurată, nu ghicită
Multă lume spune despre o acțiune că e volatilă fiindcă a văzut o zi urâtă. Volatilitatea se măsoară, iar instrumentul cel mai la îndemână e ATR-ul, media intervalului real pe un număr de zile. Îl împart la prețul acțiunii și obțin un procent care îmi spune, în medie, cât se mișcă instrumentul într-o zi.
De ce contează asta pentru o primă listă? Fiindcă mișcarea zilnică medie îți dictează unde poți pune un stop rezonabil, iar stopul îți dictează mărimea poziției. Un instrument care face patru procente pe zi are nevoie de un stop larg, deci de o poziție mică, altfel riscul iese din limitele tale.
Nu caut cea mai calmă acțiune de pe piață, fiindcă acolo nu ai ce tranzacționa pe termen scurt. Caut ceva care se mișcă suficient cât să merite atenția, dar nu atât încât să nu pot construi o poziție cu risc controlat. Zona confortabilă la început e undeva pe la unu, două procente pe zi.
Volatilitatea nu e nici bună, nici rea. E o caracteristică, ca înălțimea unui om, iar tot ce faci mai departe se ajustează în funcție de ea.
Programul tău real, comparat cu orarul bursei
Punctul ăsta e cel mai des ignorat, deși e cel mai concret dintre toate. Sesiunea americană se deschide la 16.30, ora României, și se închide la 23.00, cu vreo două perioade scurte pe an în care decalajul se schimbă cu o oră din cauza trecerii la ora de vară. Dacă nu ești liber în acel interval, nicio companie americană nu are ce căuta pe o listă de urmărire activă.
Am cunoscut oameni care au încercat să tranzacționeze la 17.00 dintr-un open space, cu telefonul sub birou. Rezultatul e previzibil și nu ține de piață, ține de atenție. Nu poți lua decizii cu ochiul pe grafic și cu urechea la ședință.
Dacă timpul tău liber e dimineața, piața europeană sau cea românească se potrivesc mai bine cu viața ta reală. Dacă ai serile libere, sesiunea americană e accesibilă, iar primele două ore de după deschidere sunt cele mai lichide. Onestitatea față de propriul program economisește luni de frustrare.
Contextul de indice și de sector
O acțiune nu se mișcă singură. O bună parte din variația ei zilnică vine din direcția indicelui și a sectorului din care face parte, iar restul e specific companiei. Dacă ignori contextul, o să crezi că ai analizat greșit compania, când de fapt a coborât toată piața.
De aceea, când adaug un nume pe listă, notez lângă el indicele de referință și sectorul. Devine mult mai ușor să separ mișcarea proprie de zgomotul general. E o coloană în plus în tabel și cinci secunde de scris.
De ce Dow Jones se comportă altfel decât Nasdaq 100
Indicele Dow Jones Industrial Average, cunoscut în platformele de tranzacționare drept US30, a fost lansat în mai 1896 cu douăsprezece companii, iar General Electric a fost ultima dintre ele care a rămas în componență, până în 2018. Particularitatea lui e că se calculează ponderat după preț, nu după capitalizare. O acțiune scumpă cântărește mai mult decât una ieftină, indiferent cât valorează compania.
Nasdaq 100 și S&P 500 folosesc capitalizarea bursieră, motiv pentru care marile firme de tehnologie le domină mișcarea. În practică, asta înseamnă că cele trei coșuri reacționează diferit la aceeași știre. O rotație dinspre tehnologie spre industrie poate face US30 să urce în timp ce US100 scade.
Pentru cineva care își construiește prima listă, diferența e utilă. Companiile din zona industrială și de consum, cu istoric lung și dividende, tind să aibă un ritm mai așezat. Cele din tehnologie se mișcă în salturi, mai ales în jurul raportărilor.
Materialele grupate sub eticheta US30 Trading Strategies din secțiunea de strategii a platformei tratează exact această legătură dintre coșul de indice și acțiunile componente, și merită parcurse înainte să deschizi vreo poziție. Nu ca să copiezi o strategie, ci ca să înțelegi de ce se mișcă lucrurile împreună. Mi-a fost mult mai clar după ce am văzut logica scrisă pe hârtie.
Corelațiile care îți dublează riscul pe nesimțite
Am avut la un moment dat o listă cu opt nume care mi se părea diversificată. Șase erau, într-o formă sau alta, expuse la același ciclu al semiconductorilor. Într-o zi proastă, toate șase au coborât împreună, iar riscul meu real era mult mai mare decât cel pe care îl calculasem.
Corelația nu se vede din denumirea sectorului, se vede din model. Două companii pot fi clasificate diferit și totuși să depindă de același client, de același material, de aceeași dobândă. Întrebarea utilă e ce anume le-ar face să scadă în aceeași zi.
Pentru o primă listă, regula pe care o urmez e maximum două nume din același grup de risc. Nu e o formulă științifică, e o măsură de bun simț. Îți păstrează portofoliul lizibil, iar când ceva merge prost știi de ce.
Cifrele pe care le verific înainte să pun un nume pe listă
Nu am nevoie de un model financiar complet ca să decid dacă o companie merită urmărită. Am nevoie de patru lucruri, direcția veniturilor, marja, datoria împreună cu fluxul de numerar și evaluarea, iar toate se găsesc în raportul trimestrial sau pe orice terminal decent. Mai mult de atât, la început, e mai degrabă o formă elegantă de amânare.
Direcția veniturilor și marja
Mă uit la venituri pe ultimele opt trimestre, nu pe ultimul. Un trimestru bun poate veni dintr-o comandă mare sau dintr-o comparație convenabilă cu anul trecut. Opt trimestre îmi arată o traiectorie.
Marja brută îmi spune cât rămâne din fiecare dolar încasat după costul direct al produsului. O marjă care scade constant, chiar dacă veniturile cresc, e un semnal mai important decât pare. Înseamnă că firma vinde mai mult, dar câștigă mai puțin din fiecare vânzare, iar asta se termină de obicei prost.
Datoria și fluxul de numerar
Profitul contabil poate fi frumos, iar compania să nu aibă bani. Fluxul de numerar operațional arată câți bani intră efectiv din activitatea de bază, iar diferența dintre profit și cash e locul unde se ascund cele mai multe probleme. Dacă profitul crește și numerarul stagnează de câteva trimestre, merită să te oprești și să citești notele.
La datorie mă uit la raportul dintre datoria netă și profitul operațional, plus la scadențe. O firmă cu datorie moderată, dar cu tot pachetul scadent anul viitor e într-o poziție mai fragilă decât una cu datorie mai mare, eșalonată pe zece ani. Contextul dobânzilor a făcut diferența asta mult mai vizibilă în ultimii ani.
Evaluarea, cu măsură
Raportul preț pe profit e util comparat cu istoricul companiei și cu media sectorului, nu în sine. Un multiplu de treizeci poate fi ieftin pentru o firmă care crește rapid și scump pentru una matură. Cifra singură nu spune nimic.
Pentru o listă de urmărire, evaluarea nu e criteriu de excludere, ci de calibrare. Îmi spune cât de mult optimism e deja inclus în preț. O companie bună cumpărată la un preț absurd rămâne o investiție proastă, iar asta se învață scump.
Calendarul de raportări și disciplina de a sta pe margine
Fiecare companie de pe listă are calendarul ei, cu raportări trimestriale, cu ziua dividendului și cu evenimentele pentru investitori. Le trec într-un fișier separat fiindcă mișcările din jurul acestor date sunt de alt tip decât cele obișnuite.
În seara raportării, prețul poate sări cu procente bune într-o direcție sau alta, indiferent de ce arată graficul. Nu e analiză, e loterie cu formă de analiză. Regula pe care o aplic și acum e că nu deschid poziții noi cu douăzeci și patru de ore înainte de raportare.
Asta intră în ceea ce cei de la Xcelerate Trade numesc condiții de abținere, adică situațiile în care sistemul îți spune explicit să nu tranzacționezi. Sunt la fel de importante ca regulile de intrare, poate mai importante. Un cadru fără reguli de abținere e doar o listă de motive să apeși butonul.
Cât de lungă ar trebui să fie lista
Scurtă. Mai scurtă decât crezi. Între cinci și opt nume pentru prima lună, maximum zece după ce prinzi ritmul.
Motivul e cât se poate de practic. Ca să cunoști o companie ai nevoie de timp de observație, iar timpul tău e limitat. Cu treizeci de nume pe listă nu cunoști niciunul, doar te uiți la un tablou de bord care clipește.
Am observat că oamenii care ajung constanți urmăresc puține instrumente, dar le urmăresc obsesiv. Știu cum arată o zi normală pentru acțiunea aia, la ce oră se mișcă de obicei, cum reacționează la știri sectoriale. Genul ăsta de familiaritate nu se obține urmărind treizeci de simboluri deodată.
Când vrei să adaugi un nume nou, scoate unul vechi. Lista rămâne constantă ca dimensiune, iar tu ești obligat să justifici înlocuirea. E o disciplină mică, dar te ferește de aglomerare.
Jurnalul de observație, partea pe care o sare aproape toată lumea
Înainte să tranzacționez ceva, urmăresc instrumentul respectiv timp de câteva săptămâni fără să deschid nicio poziție. Notez zilnic trei lucruri, cum a deschis, cum s-a mișcat în primele ore și unde a închis. Pare o pierdere de vreme, dar ăsta e momentul în care lista devine cunoaștere.
După douăzeci de zile de observație începi să vezi tipare. Faptul că acțiunea aia se mișcă aproape întotdeauna în prima jumătate de oră și apoi doarme. Sau că reacționează la datele macro mai puternic decât restul sectorului.
Jurnalul funcționează și ca filtru pentru propriile impulsuri. Scrii ce ai fi făcut, dacă ai fi tranzacționat, și verifici a doua zi cum ar fi ieșit. Costul lecției e zero, ceea ce în piață e o raritate.
Xcelerate.Trade insistă mult pe partea asta, cu funcția de replay a graficelor înaintea contului demo, iar ordinea e logică. Replay-ul îți dă repetiție rapidă pe date istorice, demo-ul îți dă condiții reale de timp. Amândouă vin înaintea banilor adevărați.
De la listă la primul ordin
Aici se schimbă complet natura problemei. Selecția ține de analiză, execuția ține de matematică și de nervi. Cele două seturi de abilități nu vin la pachet.
Regula de bază pe care o vezi în aproape toate materialele serioase e riscul de un procent pe tranzacție. Nu un procent alocat, ci un procent pierdut dacă stopul e atins. Diferența dintre cele două formulări e enormă și e motivul pentru care mulți se trezesc cu conturi înjumătățite.
Mărimea poziției se calculează pornind de la stop, nu invers. Stabilești unde se invalidează ideea ta, măsori distanța până acolo, împarți suma pe care ești dispus să o pierzi la distanța respectivă și obții numărul de acțiuni. Dacă rezultatul e o poziție ridicol de mică, înseamnă că stopul e prea larg pentru contul tău, nu că trebuie să reduci stopul.
Matematica drawdownului
Cifra asta ar trebui lipită pe monitor. O pierdere de zece procente cere unsprezece procente ca să revii la zero. Una de douăzeci cere douăzeci și cinci, iar una de cincizeci cere o sută.
Nu e o curbă liniară, iar consecința practică e că protejarea capitalului valorează mai mult decât găsirea unei idei geniale. Poți greși des și rămâne în joc dacă pierderile sunt mici. Poți avea dreptate des și ieși din joc dacă o singură pierdere e mare.
Am înțeles asta cu adevărat abia după ce am pierdut suficient cât să simt. Sper să o înțelegi mai ieftin decât mine, citind-o aici.
Greșeli pe care le-am făcut și pe care ți le poți evita
Prima, și cea mai costisitoare, a fost să confund o companie bună cu o tranzacție bună. Sunt lucruri diferite. O afacere solidă la un preț exagerat produce ani de rezultate mediocre, chiar dacă totul merge bine în interiorul firmei.
A doua a fost să îmi construiesc lista pe baza a ce se discuta în acel moment. Numele care apar peste tot au deja atenția pieței inclusă în preț, iar tu ajungi de obicei ultimul la petrecere. Am plătit taxa asta de câteva ori până am renunțat la obicei.
A treia, mai subtilă, a fost atașamentul. După ce urmărești o companie luni întregi, începi să o aperi, cauți argumente în favoarea ei și le ignori pe cele contra. Un nume pe listă e un obiect de studiu, nu un membru al familiei, iar când datele se schimbă, se schimbă și lista.
Și o a patra, pe care o văd la aproape toți începătorii, schimbarea criteriilor în funcție de rezultat. Dacă ai ales o companie pentru marja ei în creștere, iar marja scade, ideea s-a invalidat, indiferent cât de bine arată graficul în acea zi.
Ce se schimbă dacă tranzacționezi din România
Sunt câteva particularități care contează practic. Levierul disponibil pentru clienții de retail din Uniunea Europeană e plafonat, iar pentru acțiuni individuale e semnificativ mai mic decât pentru indici sau pentru perechile valutare majore. Regulile ESMA au introdus și protecția împotriva soldului negativ, ceea ce e o plasă de siguranță utilă, nu un motiv să crești expunerea.
Dacă tranzacționezi acțiuni americane printr-un cont de tip margin, regula pattern day trader devine relevantă sub pragul de douăzeci și cinci de mii de dolari. Îți limitează numărul de tranzacții intraday într-o fereastră de cinci zile lucrătoare. Merită verificată înainte, nu după ce primești notificarea.
Mai e componenta valutară. Cumperi în dolari dintr-un cont alimentat în lei sau în euro, deci rezultatul tău final are două surse, mișcarea acțiunii și mișcarea cursului. Comisionul de conversie apare de două ori, la intrare și la ieșire, iar la sume mici cântărește mai mult decât pare.
Partea fiscală o las în seama unui contabil, fiindcă regulile se schimbă și nu vreau să scriu cifre care ajung greșite în șase luni. Ce pot să îți spun e că merită clarificată înainte de primul an de tranzacționare, nu în aprilie următor. Evidența tranzacțiilor ținută de la început economisește nervi.
Cum arată realist primele treizeci de zile
Săptămâna întâi o petreci citind și eliminând. Pornești de la douăzeci de nume care ți se par interesante și aplici filtrul de înțelegere a afacerii, apoi pe cel de lichiditate. Rămân zece, poate mai puține.
Săptămâna a doua adaugi contextul, adică indicele de referință, sectorul și corelațiile, apoi tai numele care se suprapun. Ajungi la șase sau șapte, ceea ce e exact dimensiunea potrivită. În paralel îți notezi calendarul de raportări pentru fiecare.
Săptămânile a treia și a patra sunt pentru observație, fără nicio poziție deschisă. Notezi zilnic, verifici tiparele, exersezi pe replay și pe demo. La final ai o listă pe care chiar o cunoști, plus un caiet cu douăzeci de intrări care valorează mai mult decât zece articole citite.
Dacă la sfârșitul lunii ai chef să arunci lista și să o iei de la capăt, e un semn bun. Înseamnă că filtrele au funcționat și că vezi lucruri pe care nu le vedeai la început. Procesul e mai valoros decât rezultatul primei liste.
Întrebări frecvente despre alegerea primelor companii
De câți bani am nevoie ca să încep să urmăresc companii
Ca să urmărești, de zero. Lista de observație, jurnalul, replay-ul și contul demo nu costă nimic și acoperă primele săptămâni în întregime. Capitalul devine relevant abia când treci la execuție, iar atunci suma minimă rezonabilă e cea care îți permite o poziție cu risc de un procent fără să plătești mai mult în costuri decât riști.
Câte companii ar trebui să am pe prima listă
Între cinci și opt. Sub cinci nu ai suficiente ocazii de observație, peste zece nu mai apuci să le cunoști pe niciuna. Regula de înlocuire, un nume intră doar dacă altul iese, ține lista la dimensiunea potrivită.
Contează dacă aleg companii românești sau americane
Contează prin lichiditate și prin orar. Piața americană oferă volum și spreaduri mai strânse, dar funcționează seara pentru fusul nostru. Bursa de Valori București are avantajul programului de zi și al proximității informaționale, cu prețul unui volum mai mic pe multe simboluri.
Pot să folosesc doar analiza tehnică pentru selecție
Poți, dar pierzi un filtru util. Graficul îți arată comportamentul prețului, nu îți spune dacă firma are datorie scadentă anul viitor sau dacă marja se erodează de opt trimestre. Pentru urmărire pe termen scurt, tehnicul e suficient. Pentru selecția listei, combinația e mai sigură.
Ce fac dacă o companie de pe listă raportează rezultate proaste
Verifici dacă motivul care te-a făcut să o adaugi mai e valabil. Dacă ai ales-o pentru creșterea veniturilor și veniturile scad două trimestre la rând, ideea s-a invalidat și numele iese. Dacă motivul rămâne intact, iar reacția e emoțională, o păstrezi și continui observația.
Cât timp trebuie să urmăresc o companie înainte să tranzacționez
Minimum douăzeci de sesiuni de observație notată. Nu e o cifră magică, e pur și simplu intervalul după care începi să recunoști ritmul obișnuit al instrumentului. Fără el, prima ta tranzacție e o presupunere, nu o decizie.
Cum îmi dau seama că lista mea e prea corelată
Întreabă-te ce eveniment le-ar face să scadă pe toate în aceeași zi. Dacă găsești ușor un astfel de eveniment, corelația e prea mare. O verificare rapidă pe ultimele șase luni de mișcări zilnice îți confirmă sau îți infirmă bănuiala.
Merită să urmăresc și indicii, nu doar acțiunile individuale
Da, chiar dacă nu îi tranzacționezi. Indicele îți dă contextul în care se mișcă acțiunile tale și te ajută să separi ce ține de companie de ce ține de piață. Mulți începători urmăresc doar indicele în primele luni, tocmai fiindcă e mai lichid și mai puțin sensibil la știri individuale.
