Când o bancă se prăbușește, riscul este ca întreaga economie să fie afectată, iar întrebarea care se ridică este cine va suporta costurile pentru a menține sistemul financiar stabil și cum vor fi stabilite condițiile planului de salvare.
După cinci zile de deliberări, Congresul Statelor Unite ia o decizie crucială. În acest interval, piețele financiare încep să resimtă efectele respingerii inițiale a planului de salvare, iar Wall Street suferă pierderi semnificative. Pe 29 septembrie 2008, Camera Reprezentanților respinge propunerea cu 228 de voturi pentru și 205 împotrivă, ceea ce determină o scădere dramatică a indicelui Dow Jones, care închide cu o pierdere de 777,68 puncte, reprezentând aproape 7% din valoare.
Piața reacționează rapid
Impactul respingerii planului se face simțit imediat în piețele financiare. Lehman Brothers anunță falimentul, iar compania de asigurări AIG se află în pericol de colaps, ceea ce determină Rezerva Federală să intervină cu o finanțare de urgență de până la 85 de miliarde de dolari. Pe măsură ce încrederea scade, băncile devin reticente în a se împrumuta între ele, iar piețele financiare pe termen scurt se confruntă cu dificultăți, punând în pericol accesul firmelor la capitalul necesar activităților zilnice.
Secretarul Trezoreriei, Henry Paulson, împreună cu președintele Rezervei Federale, Ben Bernanke, solicită acțiuni rapide din partea Congresului.
Planul inițial viza achiziția de active problematice de către Trezorerie, în special cele legate de creditele ipotecare, cu scopul de a restabili fluxul de credit în sistemul financiar.
Reacția publicului și modificările planului
Mulți contribuabili percep salvarea băncilor ca o recompensă pentru cei responsabili de criza economică. Oamenii se întreabă de ce ar trebui să suporte costurile deciziilor proaste ale instituțiilor financiare. Această frustrare se manifestă în rândul deputaților, care trebuie să facă față presiunilor din partea alegătorilor și temerilor legate de o posibilă criză economică majoră. În urma votului din 29 septembrie, propunerea este respinsă, evidențiind costul politic al inacțiunii.
Planul este revizuit și, pe 3 octombrie, Congresul aprobă noua variantă cu 263 de voturi pentru și 171 împotrivă. Președintele George W. Bush semnează legea, oferind astfel guvernului autoritatea de a aloca până la 700 de miliarde de dolari pentru a face față crizei.
Modificările planului de salvare
Semnarea acordului nu înseamnă finalizarea discuțiilor privind planul. Acesta suferă modificări substanțiale, deoarece achiziționarea activelor problematice se dovedește a fi o provocare complexă și lentă. În consecință, Ministerul Finanțelor decide să se concentreze pe sprijinul direct al băncilor, achiziționând acțiuni preferențiale și furnizând capital pentru a întări bilanțurile acestora, facilitând astfel capacitatea de a oferi credite.
Pe 14 octombrie, guvernul anunță alocarea a 250 de miliarde de dolari pentru a sprijini băncile din Statele Unite. Statul nu se limitează doar la achiziționarea de active problematice, ci devine și acționar în instituțiile financiare pe care încearcă să le salveze.
Suma de 700 de miliarde de dolari devine un simbol al planului de salvare, dar nu reprezintă neapărat suma finală cheltuită. Congresul stabilește un plafon de finanțare, iar la finalizarea programelor, plățile totale se ridică la 443,5 miliarde de dolari. Guvernul estimează că costul final al programului va fi de 31 de miliarde de dolari, având în vedere că o parte din fonduri sunt rambursate.
Semnarea acordului din 3 octombrie nu rezolvă recesiunea și nu compensează pierderile suferite de gospodării și întreprinderi. Totuși, marchează un moment crucial: teama de un colaps economic devine mai acută decât temerile legate de intervenția guvernului.
Întrebarea rămâne: atunci când o bancă se prăbușește și amenință întreaga economie, cine suportă costurile pentru a menține sistemul financiar stabil și cine decide termenii planului de salvare?
Sursa articol: https://hotnews.ro/acordul-de-700-de-miliarde-de-dolari-2365981
Sursa foto: Inquam Photos
